duminică, 1 iunie 2014

Publicat la 10:30:00 de

Oglinda sufletului

„Doresc ca chipul Tău să se arate mereu în oglinda sufletelor şi să se păstreze curate până la sfârşitul veacurilor, să ridice pe cei căzuţi şi să dea nădejde celor ce cinstesc şi urmează această veşnică pildă de frumuseţe“ (Pseudo-Dionisie Areopagitul - Rugăciune către Maica Domnului)


Autor: pr. Cristi MUNTEANU

Oglinda este obiectul sau mobila pe lângă care trecem diurn, fără să ne gândim că ea este locul unde omul se întâlneşte cu sine, cu acel Eu pe care îl poate privi critic, pe care-l poate contrazice fără opreliştile convenienţelor, care-i poate fi străin, dar şi apropiat.
Deschizând dicţionarul putem observa că în familia de cuvinte ce se formează din „oglindă“ este şi termenul „oglindire“, explicat prin „a se răsfrânge“, „a se reflecta“. Deci, în virtutea acestei explicaţii, oglinda presupune reflectarea subiectului în ea, cu capacitatea de a oglindi doar chipul exterior, în formă de culoare, chipul interior presupunând o trecere dincolo de oglindă.


Două chipuri

Acest mod de a privi oglinda, din prisma celor două chipuri, se detaşează şi în Noul Testament, şi o vom observa la Sf. Apostoli Iacob şi Pavel într-un care se completează pregnant.
Apostolul Iacob se rezumă la forma exterioară, ce descoperă în omul care ascultă Cuvântul, dar nu-l împlineşte, pe cel ce priveşte în oglindă „faţa firii sale“, dar nu are puterea de a pătrunde înspre „celălalt“ - cum ar spune Noica (Iacob 1, 23).
Apostolul Pavel face un pas mai departe. În viziunea sa, oglinda nu este un subiect de metafizică narcisistă şi infinit mai însemnata este deplinătatea locului fără de loc de dincolo de oglindă, care oferă posibilitatea cunoaşterii integrale: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu“ (I Corinteni 13, 12).
Ba mai mult, Apostolul neamurilor conferă oglinzii un rol de intermediar cu valenţă eshatologică, o interpolare a două planuri ce găsesc în oglindă un mijloc de comunicare. Această legătură vizează o linie transcendentă, revelând lupta permanentă între eul interior şi cel exterior şi care, în final, aduce în prim plan omul transfigurat, acea „faţă către faţă“ reală. 

Două lumi

Putem vorbi de planul a două lumi paralele care se reflectă în oglindă, curăţia şi asemănarea cu Dumnezeu fiind mai apropiată omului „de dincolo“. Oricât am încerca o legătură mai strânsă între cele două lumi şi oricât ne-am apropia de un adevăr relativ descoperit de noi, adevărata şi deplina cunoaştere se realizează doar dincolo de acea oglindă: „Iar dacă i se pare cuiva că cunoaşte ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască“ (I Corinteni 8, 2). 
Acolo, în spaţiul acela infinit, omul îşi poate vedea chipul spre care Dumnezeu îl cheamă să tindă, „statura“ la care are posibilitatea să ajungă. 

Prin har

Sfinţii Părinţi explică această întrepătrundere cu o simplitate cuceritoare: „Dumnezeu devine om pentru ca omul să devină Dumnezeu prin har şi să participe la viaţa dumnezeiască“. Iar această colaborare se deschide în planul oglinzi, unde omul „născut din apă şi din Duhul Sfânt“ este pământesc şi ceresc, făptură şi Dumnezeu în devenire. Având această conştiinţă a valorii din perspectiva căreia îi dă contur oglinda, să ne rugăm Milostivului Dumnezeu să ne descopere „calea cea strâmtă“ spre Împărăţia Sa, întru întâmpinarea căreia să venim şi noi doxologind: „chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor“.
    Trimite prin e-mail