Potrivit unor sondaje de opinie publicate în presa centrală, aproape 70% dintre români nu ştiu cu ce se mănâncă Parlamentul European şi habar nu au ce treabă fac parlamentarii noştri la Bruxelles. Dacă s-ar fi intrat mai în profunzime, probabil că greu puteau fi numiţi 2-3 candidaţi la europarlamentare. Afişe mari, aceleaşi feţe, vreme trece, vreme vine... Candidaţii au intrat în săptămâna patimilor europene, la capătul căreia vor afla care zboară la Bruxelles şi care rămâne să-şi poarte crucea pe plaiurile mioritice.
 |
| Milu OLTEAN |
În campania pentru alegerile europarlamentare, candidaţii obişnuiesc să-şi întâmpine electorii cu zâmbetul pe buze şi cu veşnicul refren: „Parlamentul European e mai important decât Parlamentul României“. Bun. Drept urmare, după atâţia ani de reprezentare în forul legislativ european, oamenii îi ştiu aşa de bine după vorbă şi faptă. Adică deloc. Să nu mint, cum să nu fi auzit alegătorii de Vadim, Becali, EBA, comisarul european Cioloş sau celebrul Severin, cel prins cu ocaua mică de reporterii străini. Toţi perindaţi prin Parlamentul European. Dac-ar fi să facem o socoteală a activităţii celor care ne-au reprezentat în Parlamentul European, nu cred că am fi pe plus şi asta pentru că, prinşi în vâltoarea evenimentelor, aleşii trimişi să ne poarte interesele la Bruxelles s-au mulţumit mai mereu să se afunde într-o tăcere liniştită şi să-şi ducă la capăt mandatele fără bătăi de cap. În mod evident, România a beneficiat din plin de efectele care au decurs din aderarea la Uniunea Europeană, deschiderea graniţelor, libertatea de mişcare a forţei de muncă, capitolul investiţii străine, dar încă suferim de pe urma absorbţiei fondurilor europene. Şi major, suferim din cauza lipsei de comunicare a celor care ne reprezintă interesele la nivelul Parlamentului European. Pentru că e greu de digerat şi lipsa de interes a populaţiei legat de alegerile europarlamentare şi absenteismul de care s-au bucurat aceste alegeri în trecut. Dar acestea nu sunt decât efectele unei relaţii politician-alegător dezastruoase, bazată pe vorbe goale, promisiuni deşarte şi discursuri sforăitoare. Aş vrea să cred că de această dată va fi altfel, dar n-am niciun indiciu să cred că s-a întâmplat ceva în relaţia cetăţean român şi european pe deasupra şi parlamentar european trimis de români să-i reprezinte. Nu s-a întâmplat nimic în această relaţie, ba chiar înclin să cred că încă partidele politice îşi plătesc anumite poliţe către unele personaje din interiorul lor cu plasarea pe aceste liste de candidaţi, în poziţii eligibile, care să le asigure un loc călduţ şi un venit consistent pentru următorii ani. N-am băgat de seamă ca în spaţiul public să-şi facă apariţia, în mod regulat, un europarlamentar care să explice punctual ce, cum şi cât a făcut pentru ţara sa, la ce discuţii a luat parte, ce a votat, ce iniţiative a avut, ce teme a dezbătut şi ce consideră că poate face în continuare. Şi tare mă tem că acest gen de parlamentar european, care să reprezinte România, încă nu s-a născut. Iar candidaţii de acum, la vremuri noi, tot ei. Una peste alta, intrăm în săptămâna patimilor europene, la sfârşitul căreia vom afla cine sunt cei pe care-i vom vedea la Bruxelles. Nu cred că noi avem emoţii prea mari, poate aşteptări cu carul, dar pentru cei care abia aşteaptă să ne băgăm votul în urme, garantez că emoţiile ating cote incandescente. Poate ţara va avea totuşi mână bună, cine ştie?
