Copos, fraţii Becali, Gică Popescu, Meme Stoica, Borcea, Pădureanu, Neţoiu pleacă din vuietul stadioanelor cu capetele plecate şi se duc direct spre închisoare, asta după ce judecătorii au decis că au fentat „din corp“ taxele şi au băgat în buzunare milioane de dolari şi euro de pe urma transferurilor. Obişnuiţi să facă „aroganţe“, „intangibilii“ de ieri părăsesc arena sportivă pe uşa din dos şi lasă loc altei generaţii. Cine mai are curaj să bage bani în fotbal?
 |
| Milu OLTEAN |
În fotbalul românesc de după revoluţie a planat de multe ori umbra îndoielii, indiferent că vorbim de rezultate, de oamenii care au stat la cârma echipelor, de cei care s-au erijat în finanţatori, de preşedinţi de asociaţii şi federaţii, de ligă, de arbitri şi de tot ce a avut legătură cu fenomenul. În toată mocirla postrevoluţionară, „generaţia de aur“ n-a fost decât exponentul pregătirii centralizate de pe vremea „tovarăşului“, iar seceta de rezultate de după această generaţie n-a fost decât urmarea unui fotbal populat de oameni puşi pe căpătuială. Aşa şi-au făcut loc în fotbal foşti miliţieni, securişti, turnători, semidocţi cu două clase, care s-au înhăitat unii cu alţii şi care în funcţie de interese au urmărit doar banii. O privire simplă ne arată azi un Rapid cu un picior în faliment, o Steaua la un pas de excludere din competiţiile europene din cauza valizei cu bani a patronului, un Dinamo luat din zbor la un pas de dezastru, un Urziceni câştigător de campionat şi dispărut din peisaj după ce patronul a pus mâna pe „mălaiul“ din Champions League, o Craiova hărţuită, un Argeş înecat în divizia secundă, iar peste toate o naţională falimentară care trăieşte doar din amintiri. Într-o ţară în care salariul minim pe economie este de nici 200 de euro, fotbaliştii au ţinut de multe ori prima pagină a tabloidelor cu salarii care sfidau orice fel de reguli, iar întrebarea firească a fost de unde vin acei bani. Da, de unde au venit banii, pentru că ani la rând conducătorii de cluburi şi finanţatorii n-au făcut decât să se plângă de austeritatea fenomenului şi de faptul că rup bani de la gura copiilor pentru a-i aduce la fotbal. La adăpostul unor conducători hulpavi după interesele personale şi reduşi ca orizont au crescut mai degrabă „prinţi“ şi „piţiponci“ decât fotbalişti, iar aceştia au apărut în presă nu cu rezultate, ci cu orgii bahice, petreceri cu taraf şi manele, ghiuluri şi fotomodele de pe centură. Până la scuipături şi jigniri adresate jurnaliştilor de către impresari, pumni în figură aplicaţi suporterilor de către conducători de club, sfidarea galeriei de către finanţatori, n-a mai fost decât un pas. Iar dincolo de acest pas n-au mai contat prea mult decât amărăciunea din inimile suporterilor, care an după an s-au obişnuit cu „balet“, „blat“, „şmen“, „combinaţie“ şi „cooperativă“ în loc de fotbal. De ceva ani s-a tot vorbit de un „moment zero“ în fotbal, dar acesta n-a mai avut loc. Cutremurul s-a produs în 4 martie 2014, când contorul a fost pus din nou pe zero prin trimiterea la vestiare a unora dintre cele mai prezente personaje din ultimii ani din fotbalul românesc. De acum, aşteptăm generaţia următoare de conducători, impresari, preşedinţi, care să creeze condiţii pentru un fotbal nou, pentru fotbalişti adevăraţi. Rămâne de văzut cine mai are curaj să bage bani în fotbal, pentru că de scos, cu siguranţă nu vor mai fi scoşi aşa de uşor ca până acum.
